Dor

      Salut! După câteva încercări nereușite de a posta pe acest blog, s-ar putea ca să și reușesc să postez ceva care să merite a fi citit. Mi-a fost dor să postez ceva.
      Sunt cam extenuat după un an în care am avut parte de provocări noi, am întâlnit oameni și situații complet noi pentru mine și pentru asta sunt recunoscător mediului în care îmi fac eu veacul.
      Și totuși, devin plictisit de același mediu, de aceleași peisaje chiar dacă în fiecare zi fac ceva nou. Deși, dacă stau bine să îmi amintesc, nu am făcut nimic nou ca să mă laud, ba mai mult, simt că în fiecare zi rutina pune stăpânire pe viața mea din ce în ce mai mult.
      Simt nevoia să călătoresc, să stau „spânzurat” în geamul unui tren care se mișcă cu viteză fără să conteze destinația. Aș vrea să pot să contemplu peisajul pe care îl văd foarte rar și să aud glasul roților de tren care bat același ritm de ani buni de zile.
      Simt nevoia să fotografiez tot ceea ce văd. Câteodată stau și mă gândesc dacă e posibil să pot să scot informația pe care o primesc prin intermediul ochilor și urechilor și să o pot stoca pe un dispozitiv compatibil cu calculatorul. Ar fi interesant să pot să văd pe monitorul calculatorului meu o fotografie de 150 megapixeli și să rămân impresionat de detaliile pe care le poate capta ochiul și pe care creierul le ignoră pentru că nu sunt interesante pentru el.
       Simt nevoia de o deconectare de la toate rețelele (GSM, internet, socializare, electricitate, apă, gaz, tv etc.) și să fiu așa cum au fost strămoșii mei (adică una cu natura). Practic, omul nu a fost niciodată mai presus de natură, dar în ziua de azi, omul se separă tot mai mult de natură din două mari motive: poluarea care s-a întors împotriva sa și nevoia de a-și crea propriul mediu care să semene cu natura, dar nici pe departe nu e așa. Toate încercările de a simula mediul înconjurător sunt niște eșecuri nocive, poluante pentru om și esența lui.
      Simt nevoia să retrăiesc anul acela de studenție, să mă duc să mă rup în acel loc în care am întâlnit un om care mi-a fost alături când mi-a fost bine și rău și la a cărui prietenie țin și azi. Simt nevoia să beau 4 beri și să dau din cap până la 4 dimineața când mă voi întoarce în cămin și voi dormi până la loc comanda. Când mă voi trezi voi fi avut o febră musculară a mușchilor gâtului (asta e dacă nu am antrenament).
      Simt nevoia să stau la lac și să citesc ceva în timp ce aud sunetul lin al apei care și așa nu e prea curată - între noi fie vorba, la vale e mult prea multă gălăgie și mi-ar distrage atenția.
      O să închei acest post prin a spune că „Mi-e dor să cânt, să râd, să plâng și mi-e dor de ducă măi! Nu știu unde m-aș duce! Doar atât: să închid ochii și să uit și de lume și de mine și de tot!” - e replica mea preferată dintr-o piesă de teatru pe care nu am apucat încă să o joc în scenă, dar poate, într-o zi o voi juca.
      Ție de ce îți e dor?


      Numai bine!