Câte ceva despre... nimic

    Câte ceva despre... nimic. De ce nimic? Nimic pentru că nimic nu e concret. Nici în lume, nici în mintea mea. Dacă ar fi să luăm esenţa noastră, suntem un mare nimic şi nimic mai mult.
    Dacă e să ne luăm după Biblie, scrie negru pe alb că totul a fost creat din nimic. Material vorbind nimic, pentru că un Dumnezeu a existat dintotdeauna şi va exista pentru totdeauna.
    Dacă e să ne luăm după ce spun oamenii de ştiinţă, am afla că totul a început în urma unei mari explozii (Big Bang). Câteodată stau şi mă întreb: "Oare ce anume a declanşat Big Bang-ul, din moment ce acel nimic era în echilibru?"
    Ce e şi mai ciudat e că amândouă teoriile pornesc de la NIMIC, iar culmea ciudăţeniei e că omul, prin natura lui, tinde la un CEVA. Ceva care nu ştiu dacă va fi atins vreodată, CEVA care încă nu e bine definit ca să poată fi atins şi nu ştiu dacă se va putea defini vreodată.
    Părerea mea e că oamenii de ştiinţă din ziua de azi se uită şi analizează documentele trecutului pentru a putea descifra viitorul. Cu alte cuvinte, să ştie conţinutul NIMICULUI, pentru a putea deduce acel CEVA indefinibil şi intangibil deocamdată pentru rasa umană.
    Cu toate că sunt un mediocru (aş putea spune), totuşi îmi fac un pic de timp să meditez la acel nimic, să vizualizez cu ochii minţii cum a fost când era... NIMIC. Şi văd deopotrivă şi pe Dumnezeu, dar şi particulele cele mici care sunt aşa de multe şi de misterioase încât la un moment dat cedez şi zic "deja e prea mult şi nu îmi mai pot imagina". Totodată mai cred în faptul că ştiinţa şi religia se întrepătrund fără să ne dăm noi seama. Deşi multe sunt aparent diferite, totuşi sunt aşa de strâns legate şi nu vrem să recunoaştem nici în ruptul capului.
    Crearea lumii s-a făcut în 7 zile. Părerea mea este că s-a făcut în 7 etape, dar Biblia le-a denumit zile. Gândind logic, totul s-a întâmplat pe parcursul a câtorva milioane de ani buni. Pentru noi e o perioadă aşa de lungă încât am putea zice că planeta ar putea renaşte de mii de ori precum un Phoenix. De fapt, planeta noastră se schimbă mereu la înfăţişare datorită mişcării plăcilor tectonice. Totul va ajunge la un echilibru în momentul în care miezul planetei noastre se va răci şi solidifica. Abia atunci vom putea vorbi de o planetă în care cutremurele sunt de domeniul trecutului.
     Până se va întâmpla lucrul ăsta, omenirea va ajunge să cunoască acel CEVA, pentru ca mai apoi, să se transforme în NIMICUL de la inceput, NIMICUL etern.
     Istoria ne-a dat de înţeles că se repetă. Şi asta se întâmplă pentru că omul încă nu a ajuns să realizeze că nimeni nu e mai presus şi că ceea ce intră în stomacul nostru e efemer, dar ce rămâne în sufletul nostru e veşnic şi rămâne acolo chiar şi după moartea fizică, ori cel puţin aşa ne place nouă să credem că este un suflet fără de care viaţa nu şi-ar avea sălaşul în trupurile noastre. Istoria încearcă să ne atragă atenţia asupra viitorului mai mult decât a trecutului care, oricum nu îşi mai are rostul să fie discutat şi dezbătut. Cum? Ei bine, războaiele mondiale, Holocaust-ul şi alte evenimente de amploare în care chinul fizic, suferinţa psihică şi moartea au făcut legea.
     Acum trăim o perioadă în care toată lumea e pentru pace, o perioadă în care avem acces cam la orice informaţie de care avem nevoie şi totuşi se poartă războaie. De ce? Aştept răspunsuri din partea ta, dragul meu cititor, nu înainte de a-ţi mulţumi din suflet pentru timpul pe care îl pierzi citindu-mi balivernele.

   Numai bine!