Zilele astea se desfășoară un simpozion la care oricine este mai mult decât binevenit să participe ca simplu spectator. De ce?
Pentru că este un simpozion care adună atât cadre medicale, fețe bisericești și invitați din alte țări care pun în discuție tema martirilor și a martirajului și pentru cei doritori reprezintă o excelentă educație pentru sănătate spirituală.
Tema a fost atinsă azi din toate aspectele teoretice, și anume:
- ce înseamnă a fi martir?
- care sunt condițiile pentru ca cineva să fie martir?
- oare martirajul presupune neapărat chin, tortură și, într-un final, moartea fizică?
- martirajul poate fi confundat cu masochismul sau nu?
- cine au fost martirii, ce viață au avut și ce știm despre ei?
- cadrul legislativ care stabilește până unde e tortura și când începe martirajul.
Cam astea au fost temele de discuție azi, teme pe care le-am putut încadra cu ușurință în categoria „nimic nou sub soare”.
În primul rând au fost prezentate biografii al căror înțeles practic nu l-am înțeles decât prin prisma unui exemplu de mod de viață și a unei tării de caracter și credință ieșite din comun. Nimic mai mult. Toată ziua problema a fost privită prin prisma religiei ortodoxe și rareori din punct de vedere istoric, legislativ și etic.
Prezentările au fost cam „flasce” în sensul în care eu, personal m-am săturat să văd vorbitori care pur și simplu citesc lucrarea ca pe un referat asemeni unui elev de liceu care nu reușește sau nu știe să vorbească liber și la obiect. Mai poate fi asemuit unui profesor de facultate care vine cu o carte pe care și studenții o au, dar el (profesorul) crede că predă, însă doar lecturează o informație pe care ceilalți o au deja. La fel și cu lucrările: lucrările pot fi într-adevăr bune din punct de vedere al conținutului, dar prezentarea face toți banii. Din punctul meu de vedere, cel care are o oarecare lucrare și susține sus și tare că el a scris-o de la cap la coadă ar trebui să reușească în maxim 10 minute să vorbească liber despre câteva idei enunțate în respectiva lucrare fără a avea nevoie să citească de pe vreun ecran (fie el laptop sau ecran de proiecție). Puțini au fost cei care mi-au trezit interesul să aflu mai multe despre o oarecare temă, dar pot să jur că acei oameni au lucrat pe brânci la realizarea respectivei lucrări.
S-au pus și întrebări pertinente. Voi exemplifica doar două întrebări care merită să fie luate în seamă și tratate cu seriozitate:
- De ce o mamă creștină ia în calcul posibilitatea avortului (care înseamnă uciderea unui om chiar dacă nu e născut)?
- În Germania serviciile de sănătate și asistența persoanelor vârstnice sunt calitativ superioare față de cele românești. Care este motivul: social sau religios?
La întrebarea asta s-a răspuns că în principiu, motivul este unul social. La prima întrebare te-aș ruga pe tine, stimate cititor să răspunzi.
În al doilea rând, mă așteptam ca problema să fie tratată și din punct de vedere medical. Dacă nu am auzit acest lucru mă simt îndatorat să împărtășesc și ideea mea, aici, pe acest blog. Din capul locului țin să menționez că (probabil) am dat dovadă de slăbiciune când am renunțat la a-mi expune ideile pentru simplul motiv că deocamdată sunt mult prea mic să pot enunța idei mari și s-ar putea să fiu tăiat din rădăcini.
Ceea ce am vrut să expun se referă la faptul că, fără să ne dăm seama, chiar și noi, putem fi considerați martiri (fie că suntem pacienți, infirmieri, asistenți medicali, medici etc.). De ce?
Încep a dezbate această afirmație prin faptul că peștele se-mpute de la cap, dar schimbarea pornește de la coadă. Cum așa? Foarte bine! N.B.! Nu vreau să acuz pe nimeni, dar asta e realitatea de care ne lovim în spital! Medicii sunt așa de ocupați/lacomi pentru că o parte din treburile pe care ei ar trebui să le facă (parte de scriptologie care ține strict de ei) încât asistenții medicali preiau o parte din atribuțiile medicilor și nu se pot ocupa, așa cum scrie cartea, de îngrijirea bolnavului căruia i se trage de la gură pentru o asigurare de sănătate. Dacă asistenții medicali nu reușesc să își facă treaba, o parte din atribuțiile lor sunt transferate infirmierilor. Infirmierii nu reușesc să facă ceea ce ar trebui să facă, deci aici intră în joc și aparținătorii. Situația iese cam așa:
- aparținătorul = semi-infirmier
- infirmierul = semi-asistent medical
- asistentul medical = semi-doctor
- medicul = omul foarte ocupat datorită faptului că este cu mult prea lacom să facă avere încât uită parțial de jurământul lui Hipocrate.
- pacientul = omul care este de vină că are o problemă de sănătate și în capul căruia se sparg toate.
Un al doilea argument este acela că lucrurile ar merge un pic mai bine dacă am reuși să spargem barierele autorității și să spunem un „NU intră în atribuțiile mele” cât se poate ferm și atunci medicii și-ar îndrepta atenția mai mult asupra misiunii lor decât asupra arginților. Medicii nu trebuie văzuți precum un superior ci, precum un coleg care ne roagă să facem ceva pentru el.
Concluzionez prin a spune că tema este destul de bine aleasă, puțin mai rău înțeleasă și dezbătută pe măsură.
Închei acest articol cu citatul meu preferat:
„AI DE SPUS CEVA ÎN VIAȚĂ?
SPUNE, CU CURAJ, PE FAȚĂ!”
- Toma Caragiu